Când libertatea de exprimare devine o țintă

Libertatea de exprimare nu mai este amenințată doar de cenzură sau lege. În această epocă, este amenințat de gloanțe, ordine judecătorești și notificări opace de eliminare.

Asasinarea lui Charlie Kirk, un activist de 31 de ani împușcat pe podiumul unei universități, este mai mult decât un alt titlu în ciclul de violență politică din America.

Ne spune că atunci când argumentele sunt întâmpinate cu asasinate și când guvernele tratează informațiile ca pe contrabandă, spațiul pentru dezacord se micșorează. Și când dezacordul moare, la fel și democrația.

Noua normă a agresiunii politice

Numai în acest an au avut loc tentative de ucidere a foștilor șefi de guvern pe continente.

Europa a înregistrat mii de incidente violente împotriva politicienilor în ultimii cinci ani.

În Franța, violența împotriva oficialilor aleși a crescut de 12 ori în 2023. În Germania, au fost înregistrate peste zece mii de atacuri asupra politicienilor, atât cu făptași de extremă dreaptă, cât și cu victime.

Între timp, Statele Unite au văzut acum un ritm tulburător de atacuri.

Un atentat la viața lui Donald Trump anul trecut.

Oficialii locali din Minnesota au fost uciși în propriile case în iunie.

Acum Charlie Kirk, împușcat în fața studenților.

Și mai deranjant este faptul că tinerii americani, în special, sunt mult mai dispuși decât generațiile mai în vârstă să justifice uciderea oponenților politici sau luarea cu asalt a clădirilor.

Studiile au arătat că denunțurile publice puternice ale violenței de către lideri pot încetini această tendință. Cu toate acestea, reflexul multor politicieni este să folosească aceste momente pentru a câștiga puncte în loc să apere normele.

Poate că acest lucru indică o prăbușire a încrederii în politica însăși. Dar ceea ce este sigur este că atunci când violența este tratată ca un alt instrument în lupta partizană, devine mai ușor pentru următorul asasin să justifice apăsarea pe trăgaci.

De ce escaladează violența

Primul vinovat este polarizarea. Când alegătorii cred că adversarii lor nu sunt rivali, ci amenințări existențiale, violența devine de gândit.

Al doilea este conducerea extremă a partidului. Când actorii politici cochetează cu retorica violentă sau fac cu ochiul milițiilor, ei mută violența de la margine la curentul principal.

Al treilea este deziluzia democratică. Când cetățenii își pierd încrederea în alegeri, instanțe sau instituții, ei caută ruptura și uită de buletinele de vot.

Cercetările sunt directe în acest punct. Cercetătorii care lucrează cu serviciile de informații americane au descoperit că țările extrem de polarizate sunt printre cele mai instabile. În Europa, partidele de extremă dreapta precum AfD și Adunarea Națională nu numai că încurajează susținătorii violenți, dar suferă și atacuri disproporționate. Grecia oferă un alt exemplu.

Violența se răspândește în toate direcțiile odată ce normele se erodează. În Statele Unite, s-a demonstrat că expunerea la retorica violentă normalizează agresivitatea, erodează sănătatea mintală și înăsprește atitudinile punitive. Violența naște violență.

"Efectul de oaie neagră" adaugă un alt strat, deoarece cetățenii se întorc uneori împotriva propriilor lideri atunci când percep trădarea valorilor fundamentale sau eșecul de a oferi securitate.

În această logică deformată, uciderea unui lider este încadrată ca salvarea grupului. Exemplele istorice ale lui Rabin în Israel și JFK sunt exemple excelente. Dar nu trebuie să te uiți atât de departe. Protestele din Nepal sunt un exemplu important.

Cum se ascunde controlul în spatele legii

Violența nu este singura modalitate prin care discursul este redus la tăcere. Luați în considerare cazul Reuters în care un clip cu Xi Jinping și Vladimir Putin vorbind despre transplanturi de organe a fost retras după ce postul de televiziune chinez a revocat licențiera.

Oficial, aceasta a fost o chestiune de drepturi de autor. În realitate, însă, a fost o reamintire a modului în care instrumentele legale pot fi reutilizate ca arme de control.

Drepturile de autor, confidențialitatea, securitatea națională sunt toate preocupări legitime. Dar când sunt invocate selectiv, devin o acoperire pentru cenzură.

Ironia, desigur, este că încercarea de a-l îngropa nu a făcut decât să amplifice atenția. Statul a încercat să șteargă o conversație și a provocat efectul Streisand.

Ceea ce face acest lucru periculos nu este cazul individual, ci precedentul. La fel cum violența avertizează oamenii să nu vorbească, eliminările avertizează publicațiile să nu publice. Când guvernele pot reîncadra informațiile ca contrabandă și când instituțiile se conformează de teama de a pierde accesul, libertatea de exprimare moare în orice caz.

Fragilitatea dezbaterii deschise

Libertatea de exprimare nu este susținută doar de garanții de pergament. Se bazează pe o disciplină civică comună: credința că cuvintele ar trebui să primească răspuns cu cuvinte. Odată ce această disciplina se erodează, constituțiile și instanțele nu mai pot ține linia.

De aceea, violența politică și cenzura sunt două fețe ale aceleiași probleme. Ambele transmit același mesaj: vorbește pe riscul tău. Se face acest lucru prin frica de armă. Celălalt prin teama de sancționare, doborâre sau exil. Ambele reduc gama de idei care pot fi contestate în public și ambele slăbesc rezistența democrației.

Pericolul nu este doar că vocile sunt reduse la tăcere pe moment, ci și că milioane de alții aleg să nu vorbească deloc. O societate care se autocenzurează nu are nevoie de decrete autoritare; se autocontrolează.

De ce este importantă libertatea de exprimare

Deși opiniile sale au fost adesea dezbinătoare și inflamatorii, Kirk și-a construit cariera pe convingerea că chiar și cele mai controversate opinii merită o audiere. A prosperat în confruntare, invitând detractorii să-l provoace față în față. Pentru susținătorii săi, acest lucru l-a făcut un campion al libertății de exprimare. Dar pentru criticii săi, l-a făcut un provocator.

Dar oriunde s-ar afla, principiul era clar: dezbaterea trebuie întâmpinată cu dezbatere. Uciderea sa a fost o încercare de a rezolva o ceartă prin eliminarea vorbitorului.

Libertatea de exprimare este singura alternativă la forță. Este ceea ce împiedică dezacordurile să devină războaie.

Dacă acest principiu moare, democrația devine un spectacol fără substanță. Ceea ce începe cu o notificare de doborâre sau o tentativă de asasinat se termină cu o politică a tăcerii, în care doar cei puternici și violenții sunt auziți.

Întrebarea acum este dacă credem cu toții că discursul merită apărat. Dacă da, atunci chiar și cele mai provocatoare voci trebuie protejate, nu pentru că au dreptate, ci pentru că fără ele, nu mai există democrație pentru care să se certe.