Realitățile dure ale planului lui Trump pentru Gaza în 20 de puncte și ce urmează

Președintele american s-a etichetat drept "pacificator" de la întoarcerea sa la Casa Albă. Iar propunerea sa de 20 de puncte pentru Gaza a fost într-adevăr o mișcare care ar putea pune adevărul pe această etichetă.

Acest plan în 20 de puncte este vândut ca o foaie de parcurs pentru a pune capăt războiului din Gaza, a elibera ostatici și a reconstrui un teritoriu distrus.

Dar din aceste 20 de puncte, unele sunt mai controversate decât altele, în special partea "Board of Peace".

Planul a divizat deja guvernele, analiștii și publicul.

Susținătorii văd o încercare cuprinzătoare de a aborda securitatea, guvernarea și reconstrucția împreună.

Criticii susțin că este de sus în jos, mai mult despre prestigiu decât despre legitimitate și riscă să încorporeze Gaza într-o tutelă permanentă.

Pentru a înțelege unde ar putea duce acest lucru, trebuie să examinăm mecanica planului, bagajele lui Blair, scenariile probabile viitoare și căile alternative care ar putea oferi mai multă stabilitate.

Ce propun de fapt cele 20 de puncte ale lui Trump

Aducerea păcii în Gaza nu este în niciun caz o sarcină ușoară. Dar "planul de pace" în 20 de puncte reprezintă un chilipir.

Dacă ambele părți sunt de acord, războiul se încheie și Gaza începe o tranziție către stabilitate.

Israelul va opri operațiunile, ostaticii vor fi returnați în 72 de ore și vor urma eliberarea prizonierilor.

În schimb, Hamas ar trebui să renunțe la toate rolurile de guvernare și să-și predea arsenalul, în timp ce Gaza ar fi plasată sub o administrație tehnocratică temporară supravegheată de un consiliu internațional de supraveghere.

Acest "Consiliu al Păcii" este menit să coordoneze reconstrucția, securitatea și guvernarea. O forță multinațională de stabilizare ar supraveghea Gaza în timp ce Israelul se retrage treptat.

În același timp, o zonă economică specială ar atrage investiții, în timp ce ajutorul umanitar ar fi furnizat sub monitorizare internațională.

Planul sugerează chiar și un orizont politic, cu autodeterminarea palestiniană posibilă dacă reformele de guvernare și reperele de securitate sunt îndeplinite.

Pe hârtie, este cuprinzător, dar în practică, este profund asimetric. Planul pune interesele de securitate israeliene în centru, în timp ce aspirațiile politice palestiniene sunt amânate pe termen nelimitat.

Critica este că Hamas este rugat să se dezarmeze și să iasă din politică fără garanții pentru suveranitatea pe termen lung.

Multe depind de garanții externi, monitoare și bani. Fără credibilitate pe teren, cele mai detaliate puncte riscă să fie irelevante.

De ce Tony Blair este radioactiv

Alegerea lui Tony Blair ca figură importantă în Consiliul Păcii ilustrează decalajul dintre calculele occidentale și percepția locală.

Pentru Trump și Netanyahu, Blair oferă experiență, conexiuni diplomatice și prestigiul unui fost prim-ministru.

A fost trimis al Cvartetului din Orientul Mijlociu din 2007 până în 2015 și a menținut legături strânse cu liderii Golfului și capitalele occidentale.

Pentru palestinieni și o mare parte a lumii arabe, Blair este amintit foarte diferit.

A fost cel mai loial aliat al lui George W. Bush în timpul invaziei din Irak din 2003, un război care a lăsat sute de mii de morți și a destabilizat regiunea timp de o generație.

În calitate de trimis al Cvartetului, mandatul său a produs puține progrese dincolo de inițiativele de afaceri, în timp ce coloniile s-au extins și negocierile politice au stagnat.

Munca sa ulterioară ca consultant pentru monarhiile din Golf a întărit imaginea unui om legat de interesele elitei, mai degrabă decât de legitimitatea locală.

Implicarea lui Blair riscă să otrăvească proiectul înainte ca acesta să înceapă. Hamas îl va înfățișa ca pe o dovadă că Gaza este plasată sub tutela occidentală în loc să fie eliberată.

Guvernelor arabe, chiar dacă în prezent par să le susțină, le va fi greu să vândă rolul lui Blair publicului lor.

Prezența sa le oferă oponenților planului o țintă ușoară, transformând dezbaterea într-o repetare a intervenționismului din epoca Irakului, mai degrabă decât într-o discuție despre viitorul Fâșiei Gaza.

Care sunt cele mai probabile rezultate?

Cel mai probabil rezultat este implementarea parțială fără acceptarea Hamas.

Israelul folosește cadrul planului pentru a promova schimburile de ostatici și eliberarea unor prizonieri.

Reconstrucția începe în anumite "zone eliberate" sub supraveghere puternică, în timp ce Hamas refuză dezarmarea și păstrează influența în alte buzunare. Consiliul Păcii există în mare parte pe hârtie, iar Gaza rămâne divizată.

Acest lucru s-ar potrivi cu modelul de tranzacții incrementale care nu ajung la o înțelegere adevărată.

O altă posibilitate puternică este paralizia politică în interiorul Israelului.

Partenerii de coaliție ai lui Netanyahu resping chiar și sugestia slabă a unui orizont politic palestinian.

Sub presiune, Netanyahu se concentrează doar pe schimburile de ostatici, lăsând elementele mai largi înghețate. Acest lucru menține planul viu cu numele, dar nu și în execuție.

O a treia cale ar fi o încetare scurtă a focului și schimburi parțiale de prizonieri, urmate de recăderea în violență.

Fără garanții credibile, ambele părți vor suspecta rea-credință și se vor întoarce la logica militară. Detaliile planului ar conta mai puțin decât neîncrederea din jurul lor.

O acceptare negociată cu modificări este mai grea, dar nu imposibilă.

Hamas-i ar putea oferi o ieșire care să salveze aparențele, poate printr-o guvernare tehnocratică care să includă figuri palestiniene non-Hamas, împreună cu termene clare pentru reconstrucție.

Acest lucru ar necesita garanți terți serioși, nu doar un consiliu condus de Trump.

Evaluarea din februarie a subliniat că economia din Gaza s-a contractat cu peste 80% în 2024, șomajul fiind de 80% și aproape întreaga populație trăind în sărăcie multidimensională.

Fără injecții imediate la scară largă de ajutor și structuri de guvernanță în care oamenii au încredere, nicio înțelegere negociată nu poate ține.

Șansa externă este ca un cadru ancorat de ONU și finanțat de arabi să depășească propunerea lui Trump.

Statele arabe discută deja despre cum să reconstruiască Gaza prin canale formale, iar costul reconstrucției, estimat la peste 50 de miliarde de dolari, face ca rolul lor să fie indispensabil.

Doar locuințele necesită mai mult de 15 miliarde de dolari, în timp ce sănătatea și educația au nevoie de miliarde în primii ani.

Amploarea înseamnă că niciun plan fără capital arab și coordonarea ONU nu poate satisface chiar și cele mai elementare nevoi.

Dacă Washingtonul și Ierusalimul fac presiuni prea mari pe un consiliu centrat pe Trump, donatorii își pot redirecționa banii către o cale alternativă.

Ce s-ar putea face diferit

În cele din urmă, orice rezultat se va ciocni de realitățile dezvăluite în raportul din februarie, care este cea a unei economii prăbușite, a insecurității alimentare aproape universale și a peste 700.000 de copii care nu merg la școală.

Un acord politic care nu abordează aceste fundamente riscă să fie un alt acord de hârtie detașat de viețile a 2 milioane de locuitori din Gaza.

Structura planului lui Donald Trump acordă prioritate prestigiului extern în detrimentul legitimității locale.

Un cadru mai funcțional ar începe prin lărgirea proprietății.

În loc de un Consiliu de Pace prezidat de Trump cu Blair alături de el, tranziția ar trebui să fie ancorată într-un mandat ONU cu coproprietate a Ligii Arabe.

Țări precum Egipt, Qatar, Iordania și Arabia Saudită acționează deja ca mediatori și finanțatori. Oferirea unor locuri formale la masă ar îmbunătăți acceptarea.

Iar leadershipul este critic pentru toată lumea.

Figuri precum Sigrid Kaag, coordonatorul ONU pentru reconstrucția Fâșiei Gaza, sau tehnocrații arabi respectați ar avea mult mai multă credibilitate decât Blair.

Un aranjament de co-președinte, care asociază un tehnocrat internațional cu un omolog arab, ar arăta mai puțin ca o tutelă și mai mult ca un parteneriat. Numai asta ar putea face ca acceptarea palestiniană să fie mai probabilă.

Finanțarea trebuie profesionalizată. Un fond fiduciar cu mai mulți donatori ai Băncii Mondiale și ONU, cu Banca Islamică de Dezvoltare ca co-administrator, ar liniști atât donatorii occidentali, cât și finanțatorii din Golf.

Publicarea fiecărei contracte și achiziții ar ajuta la convingerea palestinienilor că reconstrucția nu este o altă schemă coruptă.

De asemenea, sunt necesare victorii timpurii. Schemele de bani pentru muncă, reparațiile rapide la apă și energie electrică și soluțiile standardizate de locuințe pot pune bani în buzunarele din Gaza și pot arăta schimbări tangibile în câteva luni.

Securitatea trebuie să fie reciprocă. În loc să ceară dezarmarea totală înainte de orice discuție politică, o abordare etapizată de "securitate pentru securitate" ar lega reducerea capacității Hamas de a verifica retragerile israeliene și de a relaxa restricțiile de circulație.

Poliția condusă de arabi sub supravegherea ONU, mai degrabă decât o forță largă de tip NATO, ar fi mai acceptabilă la nivel local, abordând în același timp preocupările de securitate ale Israelului.

În cele din urmă, planul are nevoie de o stare finală. Palestinienii nu vor accepta aranjamente provizorii nesfârșite.

Chiar dacă calendarul este lung, cadrul trebuie să se angajeze să integreze tranziția din Gaza într-o cale politică mai largă, care să includă Cisiordania și un orizont credibil pentru statalitate.

Fără asta, fiecare dolar de reconstrucție va sta pe un teren instabil. Aceasta este diferența dintre un plan de hârtie și unul care are șanse de a supraviețui câmpului de luptă și politicii care urmează.